Rezidența fiscală a persoanelor fizice

posted in: Noutăți | 0
Rezidența fiscală, taxe și impozite

Certificatul fiscal european sau dubla impozitare

A intrat în vigoare din 2012, și țările aderente, printre care și România, doresc o actualizare a plăților impozitelor inclusiv pentru cetățenii care au reședința în străinătate în acest moment. Această lege fiind valabilă din 2012 dar neaplicată de majoritatea celor ce au reședința fiscală în străinătate, din ianuarie 2018 se trece la aplicarea unor amenzi dacă aceste certificate fiscale nu se depun și nu este declarată țara în care se plătește impozitul pe venit sau contribuțiile.

Această lege se adresează persoanelor fizice rezidente / nerezidente, care părăsesc / sosesc în România, și în cazul cărora este necesară stabilirea / modificarea rezidenței fiscale, respectiv impozitarea veniturilor obținute.

Criterii de stabilire a rezidenței persoanei fizice, potrivit convenției de evitare a dublei impuneri

Conform Ghidului privind rezidența fiscală a persoanelor fizice prezentat de ANAF, pe care îl puteți consulta online aici, dacă o persoană fizică este considerată rezidentă atât în România, cât și într-un stat semnatar al convenției de evitare a dublei impuneri, rezidența persoanei fizice se stabilește astfel:

1. Persoana fizică este considerată rezidentă numai a statului în care are domiciliul, respectiv locuința permanentă aflată la dispoziția sa. O locuință se consideră permanentă dacă este proprietatea personală a persoanei fizice, dacă aceasta este închiriată de persoana respectivă sau dacă rămâne disponibilă oricând pentru această persoană și / sau familia sa.

2. Dacă persoana deține o locuință permanentă aflată la dispoziția sa în ambele state, este considerată rezidentă numai a statului în care își are centrul intereselor vitale, respectiv în statul cu care relațiile sale personale și economice sunt mai apropiate. Dacă o persoană fizică deține o locuință într-un stat semnatar al unei convenții de evitare a dublei impuneri încheiate cu România și deține la dispoziția sa și o locuință în România în timp ce o păstrează pe prima, faptul că păstrează prima locuință în statul în care a locuit preponderent, unde a muncit și unde se află familia sa și toate proprietățile sale poate, împreună cu alte elemente, să demonstreze că persoana respectivă și-a păstrat centrul intereselor vitale în celălalt stat, și nu în România. Același criteriu de stabilire a centrului intereselor vitale este folosit în mod corespunzător și pentru persoanele fizice rezidente care părăsesc România.

3. Dacă nu poate fi determinat statul în care persoana are centrul intereselor vitale sau dacă respectiva persoană nu deține o locuință permanentă aflată la dispoziția sa în niciunul dintre state, se consideră că este rezidentă a statului în care aceasta locuiește frecvent. Astfel, se vor avea în vedere șederile pe care le are persoana respectivă în toate locurile din același stat;

4. Dacă persoana locuiește în mod obișnuit în ambele state sau nu locuiește în niciunul dintre ele, se va considera că persoana respectivă este rezidentă a statului a cărui naționalitate/cetățenie o are.

5. Dacă persoana are naționalitatea/cetățenia ambelor state sau nu are naționalitatea/cetățenia niciunuia dintre ele, autoritățile competente ale statelor contractante vor rezolva această problemă pe cale amiabilă la nivelul acestora, potrivit articolului „Procedura amiabilă” din convenția de evitare a dublei impuneri.

Plecarea de pe teritoriul României a persoanelor fizice rezidente și nerezidente

Principalele elemente care sunt luate în considerare pentru stabilirea rezidenței unei persoane fizice care părăsește România:

- domiciliul din România;

- locuința permanentă din România a persoanei fizice, locuință care poate fi în proprietate sau închiriată ori care rămâne disponibilă oricând pentru această persoană și/sau familia sa;

- centrul intereselor vitale amplasat în România;

- persoana fizică pleacă din România pentru o perioadă sau mai multe perioade de ședere în străinătate care depășesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive.

Alte elemente care pot fi luate în considerare la menținerea rezidenței în România, dar numai împreună cu elementele menționate la punctul de mai sus:

- autovehicule înregistrate în România/statul străin;

- permis de conducere emis de autoritățile competente din România/statul străin;

- pașaport emis de autoritățile competente din România/statul străin;

- persoana este asigurată la sistemul asigurărilor sociale din România/statul străin în toată perioada în care stă în străinătate/România;

- persoana este asigurată la sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România/statul străin pe parcursul perioadei în care stă în străinătate/România. În cazul în care o persoană fizică română părăsește România definitiv și nu mai are domiciliu în țara noastră, rezidența obținută în alt stat nu va fi afectată de revenirile ocazionale în România

Documentele justificative

Persoanele fizice au obligația de a anexa la „Chestionarul pentru stabilirea rezidenței fiscale a persoanelor fizice la plecarea din România”, orice documente ce pot sta la baza determinării rezidenţei persoanei fizice, precum şi, după caz, certificatul de rezidenţă fiscală emis de autoritatea fiscală străină sau un alt document eliberat de către o altă autoritate decât cea fiscală, care are atribuţii în domeniul certificării rezidenţei fiscale conform legislaţiei interne a acelui stat.

Contactați-ne pentru mai multe informații sau vizitați următoarele link-uri utile:

Ghid privind rezidența fiscală a persoanelor fizice

Întrebări și răspunsuri ANAF - Facebook